a. Trei sunt cărţile pe care le avem în româneşte, până acum, de la Keith Lowe, unul dintre cei mai buni specialişti din lume în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Continentul barbar – cartea sa de debut în limba română – i-a fost tradusă în 2019, la editura Litera. A urmat, la Polirom, excelenta Frica şi libertatea. Cum ne-a schimbat vieţile al Doilea Război Mondial – în 2020.

ă. Anul acesta, şi foarte aproape de ediţia originară, tot la Polirom (şi tot în seria „Historia” – nava-amiral a colecţiilor de istorie de pe piaţa editorială de la noi), un alt titlu, foarte incitant şi el: Prizonierii istoriei.

â. Cartea are, la rândul ei, un subtitlu – iar enunţul pe care ni-l propune cu această ocazie dă seama de tărietura, de unghiul din care alege K. Lowe să citească istoria (oarecum) recentă: Ce ne spun monumentele celui de-al Doilea Război Mondial despre istoria noastră şi despre noi înşine.

b. O întâmplare – care nu e singulară în istorie şi nici măcar în istoria recentă – a făcut ca această carte a lui Keith Lowe să fie publicată la foarte puţin timp după demonstraţiile de isterie colectivă din mai multe state – dar, în principal, din Statele Unite – în urma cărora au fost dărâmate sau serios avariate şi agresate foarte multe statui, unele dintre acestea care păreau de neatins până atunci.

c. „Întreaga lume era măturată de un val de iconoclasm”, notează Lowe. Şi tot el: „am urmărit toate aceste evenimente fascinat, dar şi cu o anumită neîncredere”.

d. Fascinanţie, pentru că, argumentele în acest sens se adună într-o progresie evidentă, se întâmplă ceva semnificativ cu modul în care se (re)aşază memoria publică: statuile, „în ultimii câţiva ani obiecte altădată aproape invizibile au intrat brusc în centrul atenţiei. Se pare că asistăm la o transformare importantă”.

e. O anumită neîncredere, ceea ce presupune şi o perspectivă oarecum „de la distanţă”, pentru că – din nou, dar din alt unghi – despre mecanismul atât de subtil în care se face şi se des-face memoria publică: „monumentele ne reflectă valorile şi fiecare societate se amăgeşte că valorile sale sunt eterne: acesta este motivul pentru care ni le cioplim în piatră şi le aşezăm pe un piedestal. Dar, când lumea se transformă, monumentele noastre – şi valorile pe care le reprezintă – rămân blocate în timp”.

f. Or: „lumea de astăzi se schimbă într-un ritm fără precedent, iar monumentele ridicate cu decenii în urmă sau chiar secole în urmă nu mai reprezintă valorile pe care le preţuim”.

g. Binomul hard-soft e un bun ghidaj pentru a lua în posesie materia celor două volume recente ale lui Keith Lowe de la Polirom (ambele survolând „bazinul tematic” atât de problematic al celui de-al Doilea Război Mondial). În sumă, elementele care decurg din analiza care se poate face, cu generozitate, din aplicarea acestui binom la tematica acestor două volume conturează (poate nu o metodă, dar) un stil de a face (şi de a înţelege istoria) foarte proaspăt şi, termenul nu e deloc deplasat (chiar dacă e împrumutat din câmp medical), foarte igienic. Pentru că, în fond, a înţelege profund, nuanţat, în dialog istoria e cât se poate de necesar, cât se poate de „la zi” şi, pe de altă parte, cât se poate de sănătos.

h. Frica şi libertatea ar putea fi, mai degrabă, o carte despre soft. Pentru că e mai ales o carte despre intimitate, despre interioritate, despre ceea ce motorizează (gen: aspiraţia spre libertate) sau despre ce gripează (gen: diferitele declinări ale fricii) vieţile oamenilor. Ea e (şi) un document despre organul libertăţii (o „făptură fragilă”, cum ar spune Andrei Cornea) şi despre teamă (servitute, capcane ale istoriei, închisori mentale).

i. Prizonierii istoriei privilegiază, am putea spune, mai ales dimensiunea hard. În ea este vorba despre istorii ale unor obiecte (bunăoară: statui!), despre ceea ce se vede, despre ceea ce se poate pipăi, despre ceea ce e, la limită, senzorial. În alte cuvinte, despre istoria sub forma unor „capsule” de sens care au, la origini, o reprezentare cât se poate de concretă, de fizică.

î. Evident: cele două cărţi se pot citi separat; există o zonă, şi aceasta este chiar generoasă, de intersecţie a lor, dar şi multe elemente care dau diferenţele specifice. Evident, de asemenea: aceste două cărţi se pot citi şi împreună; o asemenea lectură e chiar indicată, iar beneficiile ei, numeroase, sunt pe măsură.

j. Pentru Prizonierii istoriei, Keith Lowe a ales 25 de statui şi chiar mai mult decât atât (pentru că, unele la propriu, toate în fond sunt locuri ale memoriei). Sunt statui reprezentative pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial – şi, normal, pentru memoria acestuia, ea însăşi atât de complicată.

k. O mică paranteză, dar utilă: Marcel Belley, într-o carte apărută în 2017 (nu este încă tradusă la noi, dar ar merita – Frontul de Vest. Câmpuri de bătălii, memoriale şi cimitirele Primului Război Mondial), a făcut ceva similar cu ceea ce face aici Lowe.

l. Revenind la eşantionul – chiar reprezentativ – de 25 de monumente alese de K. Lowe, una dintre primele demonstraţii pe care le face istoricul britanic (e născut şi încă locuieşte la Londra) e următoarea: „niciunul dintre aceste monumente nu vorbeşte deloc despre trecut: ele sunt mai degrabă expresia unei istorii vii care continuă să ne influenţeze viaţa, indiferent dacă ne place sau nu”.

m. Opţiunea pentru acest decupaj – locuri ale memoriei legate direct de al Doilea Război Mondial – are, deopotrivă, motivaţii imediate şi motivaţii de profunzime.

n. În imediat – aceste monumente „sunt singurele care par să reziste în faţa tendinţei iconoclaste de astăzi. Cu alte cuvinte, continuă să ne spună ceva despre cine suntem într-un mod în care multe monumente nu o mai fac”.

o. În profunzime, al Doilea Război Mondial e un fel de „ecran” perfect la care să raportăm prezentul istoriei noastre – ea însăşi, în multe moduri, o continuatoare a istoriei acelui război care a remodelat decisiv lumea. În cuvintele lui K. Lowe: „dincolo de granit şi bronz găsim un amestec din tot ce ne face ceea ce suntem – putere, glorie, curaj, frică, opresiune, măreţie, speranţă, iubire, pierdere”.

p. Altfel spus, „amestec din tot ce ne face ceea ce suntem” e softul hardului despre care vorbeam mai înainte. „Celebrăm toate aceste calităţi şi multe altele presupunând că ne-ar putea elibera de tirania trecutului. Şi totuşi, prin dorinţa noastră de a le imortaliza în piatră, în cele din urmă ele exprimă inevitabil tocmai forţele care continuă să ne ţină prizonieri ai istoriei noastre”.

q. Iată cât de extinsă şi cât de inspirat aleasă este lista lui K. Lowe: Volvograd – „Patria-mamă te cheamă”; Varşovia – Monumentul „celor patru adormiţi”; Arlington, Virginia – Memorialul puşcaşilor marini; Leyte – Memorialul debarcării lui Douglas MacArthur; Londra – Memorialul Comandamentului de Bombardiere; Bologna – Memorialul partizanilor căzuţi; Amsterdam – Monumentul Naţional; Nanjing – Complexul memorial dedicat victimelor masacrului de la Nanjing; Seul – Statuia Păcii; Jersey City – Memorialul Katyn; Budapesta – Memorialul victimelor ocupaţiei germane; Auschwitz; Ljubljana – Monumentul victimelor tuturor războaielor; Tokyo – Sanctuarul Yasukuni; Predappio – mormântul lui Mussolini; Berlin – buncărul lui Hitler şi Topografia Terorii; Lituania – statuia lui Stalin, Parcul Grutas; Franţa – Oradour-sur-Glane; Berlin – Memorialul dedicat evreilor europeni; Hamburg – Monumentul dedicat victimelor furtunii de foc; Nagasaki şi Hiroshima – Statuia Păcii şi Domul bombei atomice; New York – pictura murală din sala de şedinţe a Consiliului de Securitate al ONU; Ierusalim – balconul de la Yad Vashem; Marea Britanie – catedrala din Coventry şi Crucea din Cuie; Uniunea Europeană – Ruta europeană a eliberării.

r. În arhitectura cărţii lui K. Lowe, cele 25 de monumente sunt supuse şi unui principiu ordonator tematic. Avem, astfel, 5 mari categorii tematice cărora li se alocă aceste locuri ale memoriei. Adică: eroii, martirii, monştrii, Apocalipsa, Renaşterea.

s. Debutul istoriei statuilor lui K. Lowe aparţine „eroilor” din cel de-al Doilea Război Mondial. Statuile lor sunt, din tot acest vast câmp al memoriei cercetat, „cele mai vulnerabile dintre toate monumentele celui de-al Doilea Război Mondial” & „singurele care prezintă semne că au fost înlăturate sau mutate”.

ş. Mai apoi – şi, totodată, categoria care pare să fie cea mai rezilientă, cum e la modă să spunem astăzi – locuri ale memoriei dedicate martirilor. Ceea ce nu înseamnă că memorialele dedicate martirilor nu au şi „o faţă mai întunecată recunoscută rareori”.

t. Cât despre monştrii, cea de-a treia categorie tematică, „acestea sunt cele mai problematice monumente dintre toate cele prezentate în cartea de faţă. Ele nasc dileme morale imposibil de rezolvat”.

ţ. Trebuie vizitate aceste locuri ale memoriei întunecate? Trebuie să existe statui ale marilor criminali din istorie? K. Lowe spune că da şi argumentează de ce. Între altele – „tocmai acesta este rostul monumentelor noastre. Ele transformă poveştile obişnuite, de zi cu zi, în arhetipuri eterne care ne spun adevăruri importante despre condiţia umană”. Aşadar, drept la existenţă pentru asemenea locuri ale memoriei, nu însă şi dreptul de a fi comemorate în sensul celebrării.

u. Interacţiunea dintre aceste prime trei categorii e obligatorie şi evidentă: şi „la fel de importantă ca fiecare categorie în sine: eroii nu pot exista fără personajele negative – şi nici martirii”.

v. Secţiunea despre ceea ce K. Lowe numeşte, aici, „Apocalipsa” este despre „câteva dintre cele mai impresionante monumente ridicate în memoria distrugerilor cauzate de monştri şi de eroi deopotrivă. Fiecare dintre ele exprimă acelaşi mesaj, înscris în unele cazuri ca atare pe monumente – niciodată din nou”.

w. Decupajul pe care Lowe ni-l propune odată cu ultima suită categorială e, deopotrivă, emoţionant şi neobişnuit. Ca registru emoţional fundamental, locurile memoriei propuse aici ţin, în mod evident, de speranţă. Lowe explorează „unele dintre spaţiile noastre memoriale mai puţin tradiţionale. Acestea includ o pictură, un balcon şi un traseu de drumeţie. Uneori monumentele pot avea un impact cu atât mai puternic cu cât le descoperim deghizate în moduri neaşteptate”.

x. Încă un detaliu – esenţial, apropo de logica de discurs a monumentelor şi de acceptarea acesteia: „distrugerea monumentelor nu ne rezolvă istoria, ci doar o ascunde. Atât timp cât un monument rămâne în picioare, va trebui întotdeauna să ne confruntăm cu el, să discutăm despre el. În acest fel, monumentele ne trag la răspundere”.

y. Prizonierii Istoriei, aşadar! Sintagma care dă titlul acestei cărţi se poate lua – e obligatoriu în contextul discursului istoricului britanic – direct. Pentru că există un inconfort major în care au fost instalate ţări, regiuni, comunităţi ca urmare a faptului celui de-al Doilea Război Mondial – un eveniment special, un accelerator de istorie, dar şi un accelerator al condiţiei de prizonierat.

z. Titlul cărţii însă merită să fie şi deturnat de la ceea ce spune el în primă şi în ultimă instanţă, în termenii lui K. Lowe. Şi anume, merită să fie deturnat în acest sens: e bine, e profitabil, se cuvine să fim, să cădem „prizonieri” ai istoriei pe care, cu şarm, cu competenţă, cu har de mare povestitor, (ne-)o spune Keith Lowe!